Alandala – blogu' lui Mihai Gheorghe

Pielea mea poartă de grijă
unui vânt nisipos care nu te cunoaşte
şi-n barba ei ca o legătură de pătrunjel noaptea
se scarpină nedumerită pentru ce-o să fie.

Împrejurul podului de piatră
primăvara se preocupă cu lipsa ta
cu mâinile-amândouă scutur cearşaful unde locuiam
calzi, frumos mirositori, ca-ntr-o covrigărie.

Cu ochii scriu pe scoarţa fagului de margine
numele rochiţei recunoscută de vântul nisipos
căruia pielea mea îi poartă de grijă
şi-l hrăneşte cu acoperişuri.

Popasul ţine puţin şi cămaşa se decolorează de dor.
În parcul nostru municipal printre toţi copacii verzi
e unul singur galben înecat ca stânjănelul lui van Gogh.

Azi ploaia va mulţumi sigur pe toată lumea.

Un neam întreg de răsaduri,
şi-un altul cântat de cocoşi,
pământul udat seara,
şi grădina mică plină cu legume polimite doar,
liliacul şi sapa obosită şi motanul,
toate-mpreună, o echipă bună
să-ntinzi pe pâine ca pe viaţă.
Vineri te-aşteaptă de dimineaţă

Răcoroase neamuri de cărţi şi ulcioare,
cearşafuri, covoare, chiar soba rece,
o bere la colţ, o masă plină cu muzică ‘
o pereche de papuci de cauciuc,
şi stolul care vine să-şi repare locuinţa de vară,
uşa mea deschisă vineri de dimineaţă,
toate-mpreună ca o echipă de-ntins pe pâine
ca pe viaţă.

Știu pe de rost o pereche de copaci albaștri
într-o țară plină cu de toate caldă şi frumoasă
cunosc animalele ei pe de rost și tot rostul lor
urmele pe pământ, şi umbrele născute din nor

Cunosc noaptea când se respiră din belșug
îmi știu rădăcinile liniștite care țin de plug
grâul şi florile dinăuntrul pădurii,
culorile rochiei tale pe de rost ca pe rugăciuni

Apoi mă știu pe mine singurul înflorit
în primăvara unui popor caraghios
atât de plin de tine că nu mă poate ridica nimeni de jos