Et voilà! domnişoara avea o pălărie de nisip,
ne miram cu toţii cum stătea încremenită.
Domnişoara putea fi chiar un sunet de ambulanţă,
o stampă reprezentativă a două sandale,
fiecare punând iubirea ei mai pre-nainte c-un pas.
Cu siguranţă era cusută de mine cu tiv,
nu se putea destrăma, risipi, răsfira,
oricât de violent vântul ud.
Avea rochiţă din dantele bisericeşti,
indecente lumini ce zbierau printre macrameuri
cum sărutările cinematografice imperativ decupate.
Erau câteva săruri speciale care vindecau casele de vânt
şi urechile şcolarilor roşii, un toc de pantof
punea la punct pelicula în cutia ei de tablă,
în povestea ei amândouă.
(Nu mai bate copilul, se vindecă greu lacrimile celor mici.)
în povestea ei norocul se împărţea la tot satul
ca un frizer ce tundea pe toată lumea gratis,
într-o cameră lungă unde numărai pe degete şuviţele grele de pe podea
copilul venea toropit cu degetele de cerneală
şi curiozităţi poetice purtând un poster mare cu Baba Oarba
voi sosi joi cu trenul de 5, suna povestea ei
pe ploaie si vânt şi rufărie zburdalnică
(nu mai bate copilul, paşii lui trişti, cu obrajii vineţii
se vindecă cel mai greu,
amintirile omului mic aproape că nu se vindecă deloc)
de fapt pălăria domnişoarei era fabricată din melci în miniatură
şi nu se mai mira nimeni de ce stă neclintită,
era cusută cu tiv de mine, nu se putea risipi, răsfira.
(nu mai bate copilul, striga una.
ţinând în mână un pahar gol de compot
ca un pântec gol de femeie).
